Amurg, în Cetatea Eternă

Farmecul neștiut al Romei

Dacă e adevărat că străzile şi casele vorbesc, asta se întâmplă negreşit la apusul Soarelui. Vrei să înţelegi sufletul oraşelor vechi, ascultă-le. Nu în orice clipă a zilei. În miezul ei vorbesc, dacă mai au ceva de spus, războinicii, politicienii, bancherii de altă dată. Aroganţa lor nedomolită îi împiedică să-şi dea seama că zgomotul altei lumi, în care ei nu mai înseamnă nimic, le acoperă prezenţa efemeră. Dimineaţa ar putea vorbi truditorii, este ora plecării lor la muncă, dar sunt prea obosiţi, iar cei de azi şi mai obosiţi decât ei. Conspiratorii, criminalii, tăinuitorii aşteaptă nopţile cu neguri sau ploi reci. Seara le aparţine foştilor petrecăreţi, desfrânaţilor care niciodată nu au ştiut ce să facă cu timpul lor.

În zilele în care cerul e transparent, vântul nu bate şi timpul pare că se opreşte în loc, despre vechiul oraş îţi vorbesc poeţii, muzicienii şi artiştii de altă dată.

E clipa unei frumuseţi rare şi liniştite: nu o pierdeţi. Lăsaţi uneltele muncii voastre diurne, nu vă mai folosesc; opriţi conversaţiile inutile, oricum nu aflaţi nimic. Nu mai citiţi, personajele cărţilor din mâna voastră sunt acum împreună cu cei care le-au dat viaţă. Opriţi muzica, n-aţi mai auzi decât sunetul unor instrumente. Închideţi albumele şi ghidurile turistice. Ieşiţi afară în lumina blândă a apusului şi veţi vedea altfel monumentele reproduse acolo.

Faţadele urâte cu vopseaua decojită de peste zi capătă acum un farmec neştiut. Calcanele cenuşii se luminează, geamurile devin oglinzi, ruinele prind viaţă, caldarâmul străzilor vibrează. Pentru o clipă visurile artiştilor, literaţilor şi muzicienilor din epocile trecute renasc imagini uitate. Bucuraţi-vă împreună cu ei. Veţi simţi emoţia pe care am simţit-o eu atunci, dar pe care nu o pot spune atât de frumos pe cât a fost.

Puteţi trăi aceste momente în multe locuri binecuvântate ale lumii, dar nicăieri ca la Roma, pentru că de două milenii toate drumurile duc aici…

San Paulo fuori la mura

Roma, 6 aprilie 2009. La intrare în biserică Poarta Mileniului, în sarcofagul de sub altar, moaştele Sfântului Apostol Pavel. Deasupra monumentului, o bucată din lanţul cu care a fost legat Sfântul Pavel înainte de fi ucis.

Pentru ferestre, în loc de obişnuitele vitralii, s-au folosit agate tăiate în secţiuni foarte subţiri şi şlefuite.

Pe pereţii laterali, portretele Papilor. Prin tradiţie, doar portretul celui în funcţie (acum Benedict al XVI-lea) este luminat. Până va trece şi el în umbra celor două milenii creştine.

Atmosferă în Catedrala Sfântul Petru din Roma

Grupuri compacte de turişti, cu ochii aţintiţi spre steguleţul ghidului cu frica de a nu se pierde de ceilalţi, trec grăbiţi prin catedrală ca printr-un fast food spiritual. Ghizii sporovăiesc imperturbabil şi cuvintele germane, japoneze, spaniole, ruseşti aruncate sacadat în eter se ciocnesc sub cupola care pare că adăposteşte un nou Babel.

Îngerul nu moare

Roma, 21 septembrie 2007. Concert la Amfiteatrul lui Marcelus. Recitalul se încheie cu piesa Moartea îngerului. Ce se întâmplă cu îngerul tău când trupul ţi se întoarce în ţărână şi sufletul urcă în tărâmul spiritelor? Oare muzica vrea să ne spună că îngerul nu moare, dar ne poate părăsi?