25 mart. Pe aripile vântului
Atlanta, martie 2010
Cursa „Air France” Paris – Atlanta. Deasupra Oceanului Atlantic, pilotul anunţă întâlnirea cu un ciclon. „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”. Prin geam văd imensa aripă argintie a Boeingului 707-200 care vibrează puternic. Oraşul spre care ne îndreptăm aminteşte tinerilor de azi de companiile gigant care îşi au sediul aici – „Coca-Cola”, „Delta”, „CNN” -, amatorilor de sport, de Olimpiada din 1996. Pentru generaţia mea, dar mai ales a mamei mele, Atlanta este legată de celebra carte a Margaretei Mitchell şi a nu mai puţin celebrului film al lui Victor Fleming. O poveste de iubire, pe fondul războiului civil văzut prima dată din perspectiva acelor învinşi sudişti.
Am aflat că hotelul la care vor sta membrii board-ului „Habitat for Humanity” se numeşte „The Georgian Terrace”. A fost construit în 1911 şi, o noutate pentru acea vreme, a fost dotat cu o sală de cinematograf. În 1939, anul în care m-am născut, aici a avut loc premiera filmului „Gone With the Wind”. Nu departe, pe aceeaşi stradă cu hotelul, „Peachtree Street” (strada Piersicului), se afla şi locuinţa Margaretei Mitchell, azi casă memorială.
Mama a văzut prima dată filmul, în alb şi negru, la Tighina. Îmi amintesc cartea din biblioteca mamei, tradusă de Octav Desila, care i-a pus şi titlul poetic „Pe aripile vântului”, cu care a intrat în conştiinţa românilor. Poate traducerea literală ar fi fost mai apropiată de spiritul cărţii ca şi al filmului: „Duşi de vânt”. O sintagmă simbolică pentru prizonierii unui destin nemilos în războiul civil din 1861-1865 sau în marele război care avea să înceapă în 1939. Şi, odată cu el, primul refugiu din viaţa mea.
La 70 de ani, după multe alte schimbări, pot spune ca şi Scarlett O’Hara: „After all, tomorrow is another day”. La 11.000 de metri, cutremurată de curenţii de aer, aripa avionului străluceşte în soare.
Americus
De la Atlanta ajungem după trei ore de mers cu maşina la Americus, un orăşel tipic pentru vechea Georgie. Strada principală, largă, este mărginită de clădiri vechi, în stil victorian. Suntem găzduiţi la „Windsor Hotel”, o clădire construită în 1890. La exterior arată cu un castel din filmele pentru copii. Interiorul seamănă, însă, cu cel din vechile filme cu cawboy. Balcoanele de lemn de la primele trei etaje oferă o privelişte de sus asupra salonului central. Renovările i-au păstrat eleganţa şi parfumul de epocă. Deşi peste tot este prezent aerul condiţionat, cam zgomotos, sub lămpile din tavan, se învârt la comandă aripile largi ale ventilatoarelor. Apartamentele au mobilă de epocă. Aceleaşi piese ale creatorilor europeni pe care le poţi întâlni în casele oamenilor cu stare din America de Nord şi de Sud cărate cu vaporul peste ocean.
Americus e cunoscut din 1976 ca sediu central pentru „Habitat for Humanity”, una dintre cele mai faimoase organizaţii umanitare din lume, care construieşte cu voluntari case pentru oameni în nevoie din America şi din întreaga lume. Organizaţia s-a constituit sub patronajul fostului preşedinte american Jimmy Carter, născut și educat în această zonă, care trăieşte și acum la ferma părintească. Din 1996, H.f.H. activează şi în România. În ianuarie, am fost ales în board-ul internaţional al directorilor organizaţiei şi particip la prima întâlnire în care se va discuta strategia şi misiunea pentru viitorul deceniu. Şi, după cum mi s-a spus, vom vota bugetul şi obiectivele pentru anul în curs.
Carnegie Library
Şedinţa conducerii organizaţiei internaţionale e găzduită de Biblioteca municipală, o clădire veche caracteristică pentru perioada colonială. Salonul central de la parter este decorat cu coloane corintice, candelabre, cămin englezesc, oglinzi de Murano, şi o piesă remarcabilă în piele de Cordoba, cu stema familiei Windsor, care tronează asupra unui scrin de lemn sculptat.
În mijloc, o masă lungă, masivă pentru membrii board-ului, figuri reprezentative din SUA şi lumea întreagă. „Habitat for Humanity” este o asociaţie creştină ecumenică. Eticheta cu numele meu este între cea a fostului guvernator al Canadei, Ed Schreyer, reprezentant al bisericii anglicane şi cea a arhiepiscopului Vicken Aykazian din vechea biserică armeană. Mai sunt prezenţi Angewach Pekestr, protestant din Indonezia, Alex Silva, catolic din Guatemala, Mary Kazunga din Zambia, în numele bisericii copte egiptene. În acest conclav reprezint ortodoxia est-europeană. Probabil pentru alegerea mea în board a contat organizarea, în timpul mandatului meu, a primei vizite a Suveranului Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă, includerea pe vremea când eram rector, alături de teologia ortodoxă, a facultăţii de teologie baptistă şi a celei de teologie catolică în Universitatea din Bucureşti, o premieră mondială la începutul anilor 90, şi, nu în ultimul rând, invitaţiile pe care le-am semnat în 1998, împreună cu patriarhul Teoctist, pentru conferinţa „Oamenii şi Religii” de la Bucureşti, cea mai mare întâlnire ecumenică la nivel înalt care avusese loc vreodată până atunci.
În spatele nostru, scaunele pentru membrii staff-ului, experţii invitaţi şi pentru responsabilii unor structuri regionale ale HfH. Pe margini, mese cu cafea, ceai, răcoritoare. Tot aici vom lua şi breakfast-ul (de lucru) şi dinner-ul (de lucru). Pentru lunch-ul (tot de lucru), ne deplasăm la o clădire din apropiere, un fel de cămin cultural mai mare, unde suntem prezentaţi activiştilor locali. Un grup vocal al bisericii locale cânta gospel. După discursurile inevitabile, mâncăm cu farfuriile în mână, pe culoare. Unii reuşesc să- şi vorbească, chiar în această condiţie precară. De fapt, programul e astfel conceput încât, în afara şedinţelor închise ale board-ului, cât mai mulţi să vorbească între ei. E un fel de cadril cu schimb de partener. În şedinţa de după amiază sunt ales în două comisii; pentru programe şi strategii şi în cea regională: Europa centrală – Asia centrală. Se constituie ad hoc şi grupuri mici de cinci persoane care discută diferite subiecte specifice şi apoi prezintă rezultatele în plen.
Trăiam, după experienţa din anii comunismului şi ai tranziţiei postcomuniste, cu ideea că sunt antrenat pentru şedinţele oricât de lungi, dar „Habitat for Humanity” pare că-i întrece pe toţi, chiar şi pe nemţii de la „Hans Seidel Stiftung”. Programul început la 6.30 continuă până spre 21.30. Când plecam spre hotel, câţiva mai discutau încă aprins între ei.
O lume a comunicării face to face. Înţeleg acum mai bine, pe viu, de ce s-au născut reţelele de socializare.